Rooftop party!

Aproape uitasem că mi-am facut un blog cândva, însă nu am mai găsit inspiraţie în nimic ce m-ar fi putut determina să scriu. Nu, nu am fost la un private rooftop party, cu mulţi bunoci şi alcoale care să mă super încânte încât să vă povestesc despre asta. După un an de pauză, mi-am reluat vechile obiceiuri, mi-am adus aminte de lucrurile care mă fac cel mai fericită: muntele, natura şi aventura. Mi-am început vara cu o mică ieşire downhill pe dealurile de lângă Herneacova, un peisaj pe care visam (de vreo  5 ani) să îl găsesc pe lângă Timişoara. Nu a contat căldura de afară sau faptul că nu aveam antrenament, pur şi simplu am evadat din nebunia oraşului şi asta le-a compensat pe toate, numai bine mi-am făcut încălzirea pentru ceea ce urma să vină. Herneacova De fiecare dată când redescoperi vechile plăceri, parcă nu te-ai mai opri din a le face, îţi doreşti să guşti tot mai mult din ele, să primeşti tot mai multă fericire, într-un cuvânt aş numi-o DEPENDENŢĂ. Da, sunt dependentă de natură, de verde şi de orice  îmi poate oferi muntele. Aşa că, în perioada următoare am ajuns în Munţii Ţarcu, o experienţă cu siguranţă unică. Un weekend departe de gălăgie şi stres, în mijlocul naturii, 3 oameni şi un GoPro care să ne salveze amintirile de la cei 2190 de metri şi nu să ne salveze de vreun oarecare urs. Tarcu V-aţi fi gândit vreodată să întâlniţi pisici pe vârf de munte? Ei bine, nici noi şi mai ales să fie şi prietenoase. Ne-am jucat cu ele ceva timp, până trebuia să treacă presupusa ploaie, pe care domnul de la staţia meteo de pe Ţarcu o anunţase. Târziu, după ce am aflat despre studiile din domeniul economiei ale domnului meteorolog, ne-am dat seama că nu avea să vină nici o ploaie şi ne-am continuat drumul. Am ales să punem cortul la poalele Brusturului, după un drum de multe ore care ne-a cam obosit dar şi satisfăcut în acelaşi timp şi dimineaţa să pornim spre casă. Abia acum vine partea cu rooftop-ul, în caz că, credeaţi că am luat-o pe arătură cu subiectul. A fost un party de 13 ore, mai ceva ca la Sunwaves în Mamaia şi n-am dansat 13 ore, ci am mers 13 ore. Vineri dimineaţa avea să înceapă aventura noastră spre Făgăraş, unde aveam întâlnire şi trebuia neapărat să îl cuceresc pe Moldoveanu. Mi-am lăsat tocurile, fondul de ten, trusa de machiaj acasă, mi-am spus că trebuie să fiu cât mai naturală, doar aşa putea să iasă totul bine. Vineri seara am campat la Lacul Capra, după o primă urcare prin ceaţă, însă priveliştea pe care lacul ne-a oferit-o, a meritat tot efortul. Nici nu ne mai gandeam la ce ne astepta în dimineaţa următoare.

Foto: Sorin Besnea

Foto: Sorin Besnea

Sâmbătă dimineaţa, ora 05:00, trezirea pentru marea întâlnire! Speram să nu arăt chiar aşa rău, cu toate că nu dormisem toată noaptea….probabil din cauza emoţiilor. După o oră de mobilizare am plecat la drum, multe ore de mers ne aşteptau şi speram din tot sufletul să merite şi să îmi primesc bucata aia de fericire. După primele obstacole şi ceaţa de afară, puteam spune că sunt puţin speriată, însă pe măsură ce înaintam, căpătam tot mai multă încredere. Nu eram prea oprimistă în ceea ce privea apariţia soarelui, însă l-am întâlnit şi pe el, ne aştepta mai încolo pe drum. Trecuse deja jumătate din timpul pe care îl aveam de parcurs, multe pietre de urcat şi coborât şi eu mă uitam disperată prin nori să îl văd pe el, pe Moldoveanu cel mult dorit. Am plecat mulţi de la corturi, dar ne-am format grupuleţe, unii mai rapizi, alţii mai lenţi şi aveam în faţa noastră o parte din cei care îşi doreau şi mai mult decât mine să ajungă la destinaţie. În scurt timp am avut impresia că văd ceva, colegii de drum îmi spuneau că nu era el, cel pe care îl vedeam, cu toate că eu îl simţeam. Numa bine, am dat de un tip, maratonist în toată regula care mi-a confirmat ca da, cel din dreapta mea e Moldoveanu. Foarte încântată, ştiind că o să ajung acolo, îmi venea să nu mă mai opresc, eram la distanţă de aproape 2 ore, ceaţa dispăruse, soarele era cu noi, îi vedeam pe ceilalţi din faţă cum se pregăteau de ultima urcare. Moldoveanu Când am ajuns la el….era multă lume la rând, fiecare dorea un moment de intimitate, o poză, o măslină şi eu care mă credeam singura specială de acolo. Dar am zis, nu-i nimic, trebuie să profit de moment, să dispară toată oboseala şi să ne bucurăm de priveliştea pe care ne-o oferă, la urma urmei avea şi dreptul să fie el mai special decât mine, doar e cu mult mai înalt decât cei 1,58cm ai mei. N-am stat mult cu el, să nu-l obosim prea tare….sigur nu mai suporta nici el să zâmbească la atâtea selfieuri. Când ne-am dat seama că din cele 13 ore am făcut doar 7, ne-a luat cu somn şi lene, nimic motivant la întoarcere, mai că ne venea să dormim puţin undeva. Ne gândeam doar la toate pietrele pe care trebuia să le urcăm la loc şi cât de mult aveam de mers. Dar, până la urmă nu a fost aşa rău pe cum credeam, a trecut chiar repede timpul cu soarele în stânga noastră şi imediat am zărit corturile de unde am plecat acum multe ore. Echipa noastră., fiind printre prima învingătoare, a fost aşteptată ca o campioană, cu apă pe ultima sută de metri, pentru a reuşi. Am cunoscut oameni faini, ne-am făcut noi prieteni, am râs mult şi ne-am simţit foarte bine. Corturi A trecut o săptămână de atunci şi m-a apucat nostalgia, fiind prinsă în aerul nerespirabil din oraş. Deja fac planuri pentru următoarea escapadă, mă gândesc la Retezatul de acasă, probabil mă aşteaptă acum….sper să nu fie supărat că l-am vizitat pe Moldoveanu prima dată. Sfatul meu: pentru o vară sănătoasă, mergeti pe munte, cel puţin o data pe săptămână. Pentru restul, care nu-s cu muntele, găsiţi voi o slouţie să fiti sănătoşi, poate mergeţi la munte, dar nu pe munte, să vă şi explic: la munte=grătare, mici, bere iar pe munte=cât mai multe vârfuri urcate, şi cât mai multe seri petrecute în cort. Cheers!

Normalul anormal

Dacă scriam mai acum o lună, chiar puteam să zic că scriu pe blog din an în Paşte. Singura mea scuză e că, decât să scriu doar aşa, mai bine aştept să mă inspire ceva din jur şi mai tot timpul mă inspiră doar lucruri negative, greu mai găseşti ceva pozitiv.

 

What is normal anyway?

Chiar aşa, câţi dintre voi mai stiţi să vă purtaţi normal, mai aveti ceva din personalitatea voastră? şi nu mă refer la „being normal is boring”, pentru că asta a devenit aşa o chestie boemă, la modă.  Tot povesteam cu nişte prieteni şi am constatat că multă lume nu mai ştie ce să facă, cum să devină mai remarcabilă, adică cum să piardă mai mult din ceea ce e, pentru a fi acceptată de cei din jur.  Am impresia că e o prostie, adică, cu siguranţă e o prostie, doar că la ce ocupaţi sunteţi să vă schimbaţi pentru cei din jurul vostru, nu vă mai daţi seama.

Poate că şi despre mine s-ar spune că o dată cu venirea la facultate şi chestii de genul, m-am schimbat, într-un fel sunt conştientă. Cu toate astea eu mă consider la fel, poate m-am mai maturizat şi asta o consider ca fiind singura schimbare.

Mi se pare că trăim într-un adevărat mindgame, în care în loc să îi laşi pe oameni să te accepte aşa cum eşti, trebuie să te schimbi în ceva ce nu eşti, te limitezi, eşti la teatru în fiecare zi, fără să sţii, măcar nu plăteşti biletul. Realitatea asta a noastră  este foarte haotică, tot ce nu e normal a devenit normal pentru noi, foarte rău!

E normal să te foloseşti de oameni, gândindu-te că oricum şi alţii se folosesc de tine; e normal să fii beat în club şi să te porţi aiurea;  e normal să îţi spună un tip în club cât de frumoasă eşti pentru a ajunge la el şi a doua zi să fii toată supărată că nu te mai sună(poţi să fii supărată şi pe tine); e normal să nu le ceri scuze celor din jur, din cauza orgoliului. Ei bine, nu-i normal nimic din toate astea, sunt doar faine ca-s la modă şi toată prostia e adunată în moda asta.

Ştiu că nu-i normal să fie sâmbătă seara şi eu să stau să scriu pe blog, dar e normal să vă dau un refresh şi aşa poate vă mai reveniţi şi voi.

Cum ar fi arătat viaţa mea până acum dacă nu mă năşteam în România?

Păi, în primul rând sigur nu scriam articolul ăsta, poate chiar mai rău, scriam ceva despre cât de frumoasă este societatea românească.

.Steag-Romania-Drapel-Tricolor-Basarabia-Transilvania

Am avut iar de-a face cu sistemul, cu cel al ţării şi în acelaş timp cu cel nervos, din mine. Mi-am adus aminte de toate lucrurile bune pe care ţara ni le oferă şi noi, fiind oameni orgolioşi ca de obicei, nu suntem recunoscători de nimic. Da, sunt ironică, pentru că nu are cum să fie adevărat nimic din ce am spus, din nefericire. Tot mă gândeam, cum ar arăta România goală? fără pic de om în ea? Probabil ca un scenariu din The Walking Dead, dar nu îmi pot imagina cine ar juca rolul de zombii ori ar pleca şi zombii de aici.

Desigur, par rea în opinia unora, dar dacă aş fi avut parte măcar de un lucru bun, de o idee bună pusă în aplicare, m-aş fi răzgândit. Am văzut multe păreri de genul „Toată lumea se plânge şi nimeni nu face nimic, să schimbe ceva sau fii tu schimbarea pe care o vrei în lume”. La fel ca multe alte sfaturi pe care lumea le dă, toate rămân la stadiul de sfat, pentru că e mai uşor să spui ceva decât să faci. Chiar dacă există persoane care nu se plâng şi vor să facă ceva, părerea lor este cam nulă dacă nu există o majoritate.

Îmi trec prin minte oamenii din Pungeşti, care s-au zbătut mult pentru pământul lor şi care, chiar dacă au primit ajutor  de la persoane care nu locuiau acolo, nu au reuşit să schimbe mare lucru. Deci asta cu plânsul şi acţiune zero a fost încercată şi nu a dat rezultate. De aceea cu „Fii tu schimbarea” nu prea ştiu ce să zic, că de unul singur e şi mai greu. Mulţi  fac schimbarea pentru ei şi pleacă afară, puţini se mai şi întorc să schimbe ceva şi aici.

Cu toate că ziceam că nu mi-a oferit ţara nici un lucru bun şi că aş fi avut altă viaţă dacă nu eram născută aici, poate că am fost prea generală. Mi-a oferit nişte părinţi şi o soră mai mare (plecată din ţară tocmai pentru a face lucrurile mai bune pentru familia ei şi pentru noi, care am rămas acasă), care se zbat pentru mine, să îmi fie bine şi să nu îmi lipsească nimic din ce mă ajuta să trăiesc. Să trăiesc sună cam trist, însă există multă lume care chiar nu are din ce să trăiască şi asta e cu adevărat trist. Sunt recunoscătoare pentru tot ce am şi îmi pare rău că nu pot schimba foarte multe. Acum mă gândesc să plec şi eu, cu toate că aş fi egoistă şi mi-aş lăsa parinţii singuri…

Cu siguranţă, pe viitor, fiecare (cei de vârsta mea în special) ar trebui să ne gândim la ce am putea să le oferim copiilor noştri şi cum ar putea să trăiască ei mai bine, în comparatie cu noi. Ar trebui ca ei nici să nu îşi pună întrebarea „Cum ar fi arătat viaţa mea până acum dacă nu mă năşteam în România?”, ci dacă am alege să plecăm din ţară şi să venim cu ei doar în vacanţe în România, să fie „Cum ar fi fost viaţa mea dacă mă năşteam în Romania?”.

Ca de încheiere vă las un video foarte drăguţ pe care l-am găsit zilele trecute şi care se potriveşte cu ce v-am povestit.

Pentru că nu virtualul aduce bucurie în viaţa noastră

Şi cum e seară, o seară de joi, în care nu poţi face prea multe lucruri, mulţi dintre noi, deşi cu siguranţă suntem obosiţi, încă ne mai batem capul să dăm scroll up and down pe minunatul Facebook, în speranţa că mai vedem ceva nou, că poate găsim ceva interesant de citit (deşi pentru asta ar trebui să intrăm mai bine într-o librarie). Cu siguranţă nu avem succes, nu toţi avem succes, că poate unii-s mai addicted, trăiesc pentru scroll..

Dacă s-ar gândi cineva să facă un research pe ce merită să dai scroll, i-aş propune să caute toate activităţile posibile şi poate imposibile pe care un om le-ar putea face oricând şi oriunde în afara internetului. Eu sunt mai ghinionistă, că-mi plac mai mult activităţile de vară şi iarna hibernez online, spre tristeţea mea, dacă ar fii urşii mai prietenoşi cine ştie, poate aş hiberna cu ei.

Dacă tot ziceam că ce se petrece online nu ne face mai fericiţi, să aduc şi argumente acum.

1560395_624482967605369_223213394_n

Desigur, la o primă geană spre poză aţi spune că sunt foarte romantică şi acum sufăr din cauza neîmpărtăşirii sentimentelor în acest cuplu. Da, recunosc că sunt romantică, mi se pare normal să fiu aşa, dar nu sufăr pentru cuplul  ăsta, ci imi pare rău de noi toţi, atât cei care primim „seen” cât şi cei care suntem nevoiţi să dăm ”seen”. Mi se pare o prostie chestia asta la Facebook , pentru că face lumea să se simtă aiurea, cu toate că sunt unii mai cool acum, care îţi ţin mesajul necitit zile întregi, pe motiv că nu l-au văzut, dar dacă stai să te gândeşti, parcă e mai bine aşa decât să ti-l vadă şi să nu răspundă.

Mi se pare o prostie să scriu despre chestia asta, însă e foarte prezentă în viaţa noastră şi de multe ori ne afectează starea de spirit, când ar putea să nu fie aşa. Clar şi în viaţa reală avem parte de „seen-uri” de genul, doar că sub altă formă şi nu aşa vizibile. În online e mai uşor să fii ignorant şi egoist, când ai persoana în faţa ta, ceva tot îi spui, chiar dacă alegi să minţi câteodată. Dacă stau să mă gândesc şi la poza asta se pot face tot felul de scenarii, ori ea e aiurea şi el a pus prea mult suflet, ori ea e nesigură şi tot el a pus prea mult suflet sau poate că la 8:44 ea a dat un răspuns :)).

Lăsând gluma si Facebook-ul la o parte, vă recomand să căutaţi bucuria afară, chiar dacă şi pe stradă se folosesc smartphone-urile, esenţial e să ne deconectăm de la internet şi de la scaunul pe care facem rădăcini în fiecare zi. În caz că am vreo/vreun cititor mai romantic, se poate delecta cu video-ul de mai jos, mi se pare interesant si vă arată că fericirea o putem întâlni si pe stradă.

România- absentă la lecţia despre optimizarea sistemului

Nu  vă povestesc despre Moş Crăciun, Pungeşti sau Roşia Montană, fac şi ele parte din sistem, dar cum spuneam, România a avut ceva probleme personale în ziua aceea.

De câţiva ani sunt  studentă, colegă într-un fel cu România, pe care v-am prezentat-o şi am avut marele noroc să iau în fiecare an câte o bursă de care am fost mulţumită,, la început. Desigur, România a luat şi ea o bursă mai mare decât a mea, dar nu m-a interesat, era o bursă pe ţară, ceva ce mă depăşea atunci. Acest început a fost momentul în care am văzut cum stă treaba în realitate. Bursele astea sunt date să-i susţină pe studenţi, nu? Eu aşa credeam, la începutul acela. Cred că şi de la lecţia despre susţinere a lipsit colega mea, România.

Ciudat era faptul că, pe România o susţinea bursa asta, pe mine mai puţin. Ea o primea la timp, eu o primeam după 2 luni. Tot la începutul acela eram bucuroasă, aveam impresia că, dacă o primesc după 2 luni am mai mult decât ea, ei bine m-am înşelat. Ea era cu un pas înaintea mea, parcă avea sistemul propriu. Tot timpul banii în cont, putea să meargă la munte liniştită, eu aveam doar planul făcut, sistemul meu era mai lent, poate nu-i plăcea la munte. Ar fi trebuit  să aleg „la mare”, cine ştie, poate era mai entuziasmat şi se mişca mai repede.

Eu nu sunt fan „la mare”, oricum cu bursa nu ajungi nici până la Bucureşti. Am aşteptat şi într-un final am primit-o. Am uitat de România şi de muntele ei, sunt sigură că ea nici nu mai ştie cine sunt eu. După vacanţă n-am mai văzut-o pe la cursuri, mă gândeam că la cel cu optimizarea sistemului vine, aş fi întrebat-o cu ce e mai special sistemul ei decât al meu, aşa pentru cultura mea generală. Am terminat facultatea si nu ne-am mai întâlnit.

Acum sunt la master, aproape entuziasmată de ideea că aş putea să o văd iarăşi. Mă gândeam că e posibil ca sistemul ei să o ajute în continuare  şi acum să lucreze, nu mai vine ea la master, poate e printr-o multinaţională din aceea la care visăm toţi. Dacă tot n-am văzut-o, am zis că poate de data aceasta primesc şi eu bursa la timp, poate s-a deşteptat şi sistemul meu.

Da de unde, e şi mai rău, o primesc după 3 luni.

 

I don’t have a car yet. I pimp my days!

Unii mai cântă la duş, eu nu am avut nici un vers în seara aceasta în minte, ci o grămadă de gânduri. Cine ştie, poate aş fi făcut o melodie bună., mai check-uiam un lucru pe listă. Cu toate că am avut o zi plină, de la A la Z, m-am gândit că cel mai bun mod prin care îmi pot încheia activitatea pe astăzi ar fi un articol pe blog.

Am avut parte de nişte momente bune zilele acestea, care m-au făcut să îmi doresc să ies din plictiseala mea zilnică, de care am parte până seara când merg la minunatul master. Nu că nu aş avea tentative în fiecare zi, dar astăzi a fost foarte bine. Cei care mă aveţi pe Facebook, probabil aţi văzut citatul pe care l-am postat în dimineaţa aceasta. Încă de aseară simţeam că am nevoie de ceva pentru astăzi, o altfel de motivaţie. Cred ca la mulţi funcţionează o melodie pentru a începe ziua mai bine, o imagine reprezentativă, în esenţă ceva care să aducă o stare de bine în voi. Doar eu mai fac prostia să pun poze iarna cu munţii de astă vară, numai bine nu reuşesc să mă simt.

Nici nu am mai simţit somnoreala azi dimineaţă; când a sunat alarma m-am trezit, am pornit calculatorul şi am căutat repede un citat. Zis şi făcut, în 2 miunte al meu a fost. Nu m-a interesat prea mult autorul, mai mult ceea ce spune „My formula for living is quite simple. I get up in the morning and I go to bed at night. In between, I occupy myself as best I can.” Cary Grant. De trezit m-am trezit şi a rămas să fac the best I can.  Pot să vă spun că a fost excelent, chiar dacă am fost tot pe fugă, deja mă gândesc cum să fac să fie şi mâine la fel.

Mi-ar plăcea ca lumea să îşi facă zilele cât mai frumoase, să încerce să le pimp-uie cum ştie mai bine. Profitaţi de orice metodă care credeţi că vă poate aduce la un rezultat satisfăcător şi nu lăsaţi pe mâine ce puteţi face astăzi. Dacă ceva vă deranjează încercaţi să rezolvaţi problema. Pe moment poate aveţi împresia că nu vă interesează, dar în timp ea o să se întoarcă şi o luaţi de la capăt. Mai păstrez din sfaturi să nu trezesc tot interesul în voi acum pe seară, nu de alta, dar mai avem nevoie şi de somn.

Poza de jos spune tot, vă doresc o seară foarte frumoasă!

a3cfcb0b30918fff9d6e0ebab83f9258

Pentru un Parc Naţional la înălţime, Retezat!

Nici nu ştiu cu ce să încep. Am aşteptat un an acest lucru şi acum că l-am primit, m-am umplut de bucurie. E o bucurie pe care nu o primim în fiecare zi, dar pe care mi-aş dori să o simt mai des.

Acum vreo 3 ani am ajuns la concluzia că trebuie să mă împrietenesc, dar nu pe Facebook, cu Parcul Naţional Retezat. Încă am încredere că prieteniile care durează nu sunt cele virtuale. Prietenia cu Retezatul sper să dureze mult, chiar dacă la început am fost puţin speriată, acum îi mulţumesc pentru toate minunăţiile şi sentimentele pe care mi le oferă.

Bucuria despre care vorbeam la început se referă la faptul că am avut şansa, voinţa şi dorinţa de a urca ieri pe cel mai înalt vârf din Parcul Naţional Retezat, Vârful Peleaga (2509m). Recunosc că nu a fost uşor, dar dorindu-mi de mult timp acest lucru, am trecut mai repede peste posibila frică. Ca şi în anii trecuţi când am plecat pe munte şi acum am avut parte de un grup de oameni faini, cu un ghid având un caracter foarte motivator şi cunoscător al zonei.

ni

Eu am plecat de acasă cu gândul că voi ajunge în cele din urmă pe vârf, însă după câteva discuţii visul meu părea că dispare, întrucât majoritatea membrilor grupului veniseră pentru prima dată pe munte, deci nu erau în cea mai bună formă. Cu toate acestea, eu tot la Peleaga m-am gândit pe tot parcursul traseului, îmi doream prea mult să ajung acolo.  Pe lângă această dorinţă, nu puteam să nu mă bucur de peisajul care ne înconjura, de liniştea pe care doar aceste drumeţii ne-o oferă. Liniştea pe care noi o simţim nu este reciprocă şi pentru animalele care trăiesc în munţi, tocmai din cauza noastră. Fiind mulţi turişti, se creează un zgomot simţitor şi atunci multe animale se retrag. De foarte puţine ori am reuşit să văd capre negre şi marmotele doar din când în când îmi încântă auzul.

Când am ajuns la Refugiul Salvamont Bucura am fost plăcut surprinsă de numărul mare de corturi existente, mai că îmi venea să rămân acolo. Cuvintele unui salvamontist, care spunea că s-a hotărât să fie foarte fericit m-a făcut să mă gândesc la cum aş putea obţine şi eu acel rezultat în viaţa de oraş. Nu prea este posibil, de aceea am ajuns să îndrăgesc munţii atât de mult. După un scurt popas şi o muncă de convingere a grupului am hotărât că vom urca pe vârf, desigur fiecare fiind puţin panicaţi. După ce iei hotărârea şi decizi că priveşti doar în faţă lucrurile nu mai sunt atât de complicate. Orice urmă de oboseală, frică şi chiar regret dispar când ajungi în punctul dorit. Parcă nu îmi venea să cred că am ajuns sus cu bine şi că poate fi atât de frumos, singura problemă fiind timpul care a trecut foarte repede, încât nu îţi mai venea să pleci.

pnr

Vă recomand tuturor să faceţi acest pas către munte, defapt nu tutoror, doar celor care simt ca au o legătură cu muntele şi care consideră că şi muntele trebuie respectat şi îngrijit. Pot spune că mă bucur de faptul că drumul nu este atât de accesibil, pentru că atunci, din păcate, oamenii ar strica acest rai pământesc. Celorlalţi  vă recomand marea, unde se poate merge cu trolerul şi pe tocuri şi care, de fapt, nu mai are nici un farmec.

Eu una, văzută uneori drept o fire bărbătoasă, o să mă bucur în continuare de sălbăticia munţilor. Deja mă gândesc la zilele frumoase care o să vină când voi fi pe munte.

Cu blogul la Cluj!

Cam de jumătate de an tot zic că vin la Cluj și abia am ajuns. Stând aici mă întreb ce mi-a luat așa mult, ce-i drept, nici nu îmi vine să plec acasă, încă. Dacă tot am ajuns, merită să îi fac puțină publicitate, evident, cu un strop de subiectivitate.

Dacă acasă spuneam că se topesc așteptările, aici nici măcar nu am avut unele pentru că am fost luată prin surprindere. Auzind niște copii în fața blocului, mă gândeam cum ar fi fost să pot pune pe foaie accentul lor, pentru că îmi place foarte mult. Am încredere că o să vă imaginați singuri.

1003116_10151626977878670_2005514373_n

Am avut câteva gânduri de a mă muta în Cluj, dar îmi era frică să nu îmi fie cumva dor de Timișoara, momentan nu am nici un dor. Singurul loc pe care nu îl pot compara este Piața Unirii din Timișoara, nu am văzut nici un loc unde mi-ar plăcea mai mult să mă relaxez. În afară de asta, multe comparații se pot face. Cel mai important aspect care poate fi comparat se referă la oamenii de aici, care îmi plac mult mai mult. Mi-am relaxat puțin ochii, pentru că nu am fost izbită de reflexia a foarte multe bling-bling-uri, chiar dacă am văzut câteva am fost liniștită.

Un aspect negativ, din punctul meu de vedere, pe care Timișoara îl are, în comparație cu Clujul este lipsa pub-urilor și a localurilor cât de cât ok. De aceea, dacă veniți prin Cluj, vara, vă recomand Grădina Boemă, pe timp de seară. Ce îmi mai place la acest oraș este relieful, pentru că m-am plictisit de cel plat din Timișoara. Cum eu mă dau foarte mult cu bicicleta, aici cred că ar fi mai interesant și mai obositor totodată.

1000094_174262716081432_1166299341_n

Foto: Grădina Boemă

Spunându-i unei prietene cât de rău îmi pare că nu stau mai mult pe aici, sugestia ei de a păstra Clujul ca un loc de evadare când mă plictisesc în Timișoara, mă face să fiu mai încântată. De altfel, orice loc poate deveni plictisitor dacă ajungi să stai foarte mult timp în el.

 

 

 

 

Choose one ~Social life – Life~

Da, mi-a venit iar dorul de scris, ploaia mă face să gândesc mai mult şi ce poti face într-o zi ploioasă? Stai pe Facebook, te uiţi la un film dacă nu eşti prea plictisit şi cei mai inteligenţi ar spune că citesc o carte.

rain

Poate mai bine alegeam şi eu o carte decât să îmi bat capul cu toate postările de pe Facebook, recunosc am găsit câteva şi mai interesante. Îmi place că toată lumea acum e interesată de competiţia cu finalitate la  Monaco, în care şi România e prezentă. Nu spun că e un lucru rău, dar unii sunt conştienţi de eveniment doar atunci când dau share şi după câteva zile uită. Totuşi în ziua în care ei uită, cineva le vede postarea şi aşa apare o persoană, două, trei care să se gândească şi la românul nostru. Personal, îi urez baftă.

Aşa păţim şi noi, avem un cont de Facebook pe care îl folosim foarte des. Lumea se uită una pe alta, dar reapare când cineva vorbeşte de ea printr-o postare sau chiar ea postează ceva. Oare cum ar fi dacă ar dispărea de pe reţelele sociale o parte a utilizatorilor? Partea mai nasoală e că nu prea suntem dornici să lăsăm internetul, avem persoane cu care vorbim doar cu ajutorul acestor reţele şi atunci ne complacem. Mai bine ne-am complace în mai multe întâlniri reale, nu pe Facebook.

La început mi s-a părut interesantă aplicaţia, dar parcă mi-ar plăcea ceva mai real, voi ce părere aveţi?

Vara şi aşteptările se topesc..

Încă din iarnă am început să mă gândesc la vara ce o să vină şi uite că a venit. Mă gândeam la cât mai multe lucruri pe care le-aş putea face pentru a avea o vară diferită de cele trecute.

Până acum 3 lucruri sunt diferite: am mai pus un an la vârsta mea, am terminat facultatea şi am mai puţine lucruri de făcut decât vara trecută. Numărul mai poate creşte, mai sunt câteva săptămâni bune de vară, având în vedere că anul trecut, ultima lună de vară a fost cea mai bună.

După mult timp petrecut printre cursuri, în faţa calculatorului, prinşi într-un scaun confortabil sau nu, vedeam cât mai multă lume dornică să facă orice, să meargă oriunde, dar până acum m-am înşelat. Nu m-am înşelat în privinţa mea, doar că unele activităţi sunt mai frumoase când participă mai multă lume.

Tot timpul am avut  puţină atitudine băieţească în mine, am preferat să fac ceva mai greu în timpul liber decât un simplu stat la terasă, ceva care să mă solicite mai mult. De când cu smartphone-urile, orice activitate statică ne face să fim cât mai tentaţi  conturile de Facebook , iar acest lucru nu face din noi o smartgeneration, de aceea prefer orice altceva.

hat

Poate aşteptările mele sunt mai complicat de realizat, pentru că mi-ar plăcea să am fiecare zi  plină, dar deocamdată am reuşit să fac câte ceva în fiecare zi. Ce-i drept, drumeţiile pe care le visam la munte nu sunt posibile din cauza vremii, nu a oamenilor. Când o să avem o vară în care să menţinem asteptările şi dorinţele  la o temperatură constantă, poate o să ne devenim mai smart.