Pentru un Parc Naţional la înălţime, Retezat!

Nici nu ştiu cu ce să încep. Am aşteptat un an acest lucru şi acum că l-am primit, m-am umplut de bucurie. E o bucurie pe care nu o primim în fiecare zi, dar pe care mi-aş dori să o simt mai des.

Acum vreo 3 ani am ajuns la concluzia că trebuie să mă împrietenesc, dar nu pe Facebook, cu Parcul Naţional Retezat. Încă am încredere că prieteniile care durează nu sunt cele virtuale. Prietenia cu Retezatul sper să dureze mult, chiar dacă la început am fost puţin speriată, acum îi mulţumesc pentru toate minunăţiile şi sentimentele pe care mi le oferă.

Bucuria despre care vorbeam la început se referă la faptul că am avut şansa, voinţa şi dorinţa de a urca ieri pe cel mai înalt vârf din Parcul Naţional Retezat, Vârful Peleaga (2509m). Recunosc că nu a fost uşor, dar dorindu-mi de mult timp acest lucru, am trecut mai repede peste posibila frică. Ca şi în anii trecuţi când am plecat pe munte şi acum am avut parte de un grup de oameni faini, cu un ghid având un caracter foarte motivator şi cunoscător al zonei.

ni

Eu am plecat de acasă cu gândul că voi ajunge în cele din urmă pe vârf, însă după câteva discuţii visul meu părea că dispare, întrucât majoritatea membrilor grupului veniseră pentru prima dată pe munte, deci nu erau în cea mai bună formă. Cu toate acestea, eu tot la Peleaga m-am gândit pe tot parcursul traseului, îmi doream prea mult să ajung acolo.  Pe lângă această dorinţă, nu puteam să nu mă bucur de peisajul care ne înconjura, de liniştea pe care doar aceste drumeţii ne-o oferă. Liniştea pe care noi o simţim nu este reciprocă şi pentru animalele care trăiesc în munţi, tocmai din cauza noastră. Fiind mulţi turişti, se creează un zgomot simţitor şi atunci multe animale se retrag. De foarte puţine ori am reuşit să văd capre negre şi marmotele doar din când în când îmi încântă auzul.

Când am ajuns la Refugiul Salvamont Bucura am fost plăcut surprinsă de numărul mare de corturi existente, mai că îmi venea să rămân acolo. Cuvintele unui salvamontist, care spunea că s-a hotărât să fie foarte fericit m-a făcut să mă gândesc la cum aş putea obţine şi eu acel rezultat în viaţa de oraş. Nu prea este posibil, de aceea am ajuns să îndrăgesc munţii atât de mult. După un scurt popas şi o muncă de convingere a grupului am hotărât că vom urca pe vârf, desigur fiecare fiind puţin panicaţi. După ce iei hotărârea şi decizi că priveşti doar în faţă lucrurile nu mai sunt atât de complicate. Orice urmă de oboseală, frică şi chiar regret dispar când ajungi în punctul dorit. Parcă nu îmi venea să cred că am ajuns sus cu bine şi că poate fi atât de frumos, singura problemă fiind timpul care a trecut foarte repede, încât nu îţi mai venea să pleci.

pnr

Vă recomand tuturor să faceţi acest pas către munte, defapt nu tutoror, doar celor care simt ca au o legătură cu muntele şi care consideră că şi muntele trebuie respectat şi îngrijit. Pot spune că mă bucur de faptul că drumul nu este atât de accesibil, pentru că atunci, din păcate, oamenii ar strica acest rai pământesc. Celorlalţi  vă recomand marea, unde se poate merge cu trolerul şi pe tocuri şi care, de fapt, nu mai are nici un farmec.

Eu una, văzută uneori drept o fire bărbătoasă, o să mă bucur în continuare de sălbăticia munţilor. Deja mă gândesc la zilele frumoase care o să vină când voi fi pe munte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s